Filmele crestine... avantaje şi dezavantaje

O data cu introducerea televizorului sau televizoarelor în casă s-a creat un nou ritual în familie, chiar un cult al televizorului. Nimeni nu poate spune că unul din lucrurile pe care oamenii le au în comun este televizorul. Acesta, indiferent de marcă (deşi pentru unii contează foarte mult), constituie subiectul de discutie. Ritualul constă în adunarea familiei în jurul lui, canapeaua cât mai confortabilă, câteva pungi de seminţe, stingerea becului şi holbarea la anumite poze derulate prin faţa noastra la o frecventa mult mai mare decât noi putem face distincţia, pur şi simplu eşti introdus într-o scenă de teatru în care şi-ar dori să joace oricine. Conştienţi de aceste lucruri unii creştini tânjesc să schimbe un pic meniul si caută filme cu un alt mesaj, creştin.
Tozer A.W. în cartea sa "Worship and entertaiment" enumeră 10 principii pentru care nu este de acord cu filmele creştine... iar dacă ar fi acestea redate într-un cuvânt este teatru sau imitare falsă, sau prefăcătorie. Ce să mai spunem de piesele de teatru realizate chiar în biserici... Un om face un teatru, prezintă adevărul printr-o metodă greşită. Realizează un teatru pe seama rugăciunii, cum să te faci că te rogi? Cum să te prefaci că faci ceva?
Oricum, in timp ce studiam despre Cina Domnului, într-un mod special pasajele care vorbesc despre ea, am înţeles că Dumnezeu foloseşte nişte simboluri pentru a comemora un eveniment - moartea Domnului Isus Cristos. Oare de ce nu i-a învăţat pe ucenici efectiv să realizeze o scenă de teatru? Prezintă adevărul în imagini dar nu prin prefăcătorie.
Care ar fi soluţia? Am stat si m-am intrebat si eu, un creştin care am vizionat astfel de filme. Am ceva adunat în hambar dar aştept comentariile voastre. (Dar pentru că puţini îndrăznesc să comenteze iar alţii nu se deranjează voi oferi un răspuns rezonabil, cred eu încă de la început - Exemplu: C.S.Lewis - Cronicile din Narnia). este un model de transmitere a adevărului dar prin subînţeles, prin conexiuni logice şi nu prin prefăcătorie. Oricum aştept comentariile voastre.

Intre ingaduinta si implicare

     Daca ultima postare viza in mod special o categorie restrânsă de oameni, de data aceasta nu există alte condiţii decât cele menţionate la prima postare (bun simt, etc.). Acum câţiva ani o profesoară de Limba Română, îmi mărturisea un lucru pe care vreau să vi-l aduc în atenţie. Anume, faptul că după ce intră în clădirea bisericii încearcă din răsputeri să renunţe la criticarea fiecărei greşeli de ordin gramatical rostită de un frate sau o soră din biserică în timp ce împărtăşeşte ceva. Desigur, nu sunt excluşi aici nici cei care predică sau conduc un timp de rugăciune sau studiu biblic...
      Cu siguranţă fiecare om are un domeniu în care s-a specializat, indiferent că este un domeniu academic, meserie sau hobby. Unii cunosc foarte bine domeniul muzical, alţii tâmplăria sau zidăria, alţii sunt geamgii, alţii croitori. Cu toate acestea atunci când intră într-o clădire a bisericii nu sunt toate perfecte şi întreţinute la cel mai înalt standard. Nu toţi oamenii au cusătura perfectă la costum, nu toate încăperile au tâmplăria schimbată, nu toţi au şcoală muzicală...
      Deci, câtă îngăduinţă este nevoie? Există şi motive invocate pentru ca biserica care îl reprezintă pe Dumnezeul ordinii, perfecţiunii, frumosului să o facă într-un mod deosebit. Dar realitatea este că nu întotdeauna se întâmplă acest lucru în toate bisericile. Ce este de făcut? Cât să mă implic? Trebuie să slujească doar cei calificaţi? Este vorba de mândria unora? Cât îngăduim şi cât ne implicăm? Doamne dă-ne înţelepciune să dăm răspunsuri echilibrate!